atribuiri

iartă-mă

am vrut să atribui sfârșitul meu

celui care îmi datorează jumătate de eternitate de zâmbete.

am vrut să ți-l atribui, dar nu ți-l datorez.

îți datorez o trei fumuri dintr-o țigară,

trei sticle de vin ieftin,

o mahmureală emoțională, jumătate din norma depresiei.

 

iar

mama m-a învățat să fug din iadul ei

mi l-am găsit pe al meu și abia astăzi

îmi pare rău că nu-i o copie fidelă.

aș fi preferat iadul tău, mamă.

 

raiul meu are reflexe verzi în ochi… avea.

voiam să spun iadul.

mi-ai spus, da, știu. toți mi-ați spus.

să nu ne pierdem în regrete târzii și justificări inutile.

o privire, un zâmbet, o îmbrățișare, o noapte

în lucruri de genul ăsta se deghizează iadul. Și mi-a plăcut.

Sunt nevinovată.

Sunt vinovată, însă, de vorbele care mi-au fost oferite

și cu care m-am legat singură la ochi.

îmi place întunericul, de asta. și-mi place să mă plâng.

Eu nu scriu poezii, nici proză. Eu arunc tot aici… și-s multe de aruncat.

arunc un cuvânt strâmb aici cât îmi mai bat încă trei drepte în sicriu.

 

Punct

și de la capăt

Iartă-mă, mamă. și eu te iert.

semănăm. nu datorăm, însă, sfârșitul monștrilor

căci ei nu-l conștientizează oricum.

Punct.

 

 

 

 

 

Kissed

M-am aruncat din fericire în agonie asemeni lui Narcis
cu brațele întinse, zâmbind .
mi-am cusut cu lacrimi  cămașa de forță-așa se poartă acum.
mai stau puțin.
uneori mă gândesc. doar uneori- căci a gândi nu mai e la modă de mult. 
vântul suflă draperiile fantomatice: e ora 6 și-un sfert
iar am ratat. O să sar altă dată, e prea frig azi. 
stau de vorbă cu o poză
și îi explic cât e de frumoasă viața
așa, în general. 
Poza îmi zâmbește sec, cu ochii goi și plete de foc jucăușe. ea nu știe
cât de frumos e să plângi în ploaie
cât de frumos e să te mângâie vântul
cât de frumos e să te sărute soarele. 
Adică...știe, dar a uitat. 
nu îți amintești multe dintr-o existență rezumată în trei secunde.

mai stau puțin. 

îmi place camera cu pereții albi, e liniște aici. 
totuși, mi-ar fi plăcut mai mult dacă erau negri pereții
negru e la modă acum. 
Negru precum gândurile de după miezul nopții
Negru precum cerneala din scrisoarea de adio
Negru precum momentele în care închizi ochii
crezând că durerea dispare dacă nu mai vezi nimic.  

mai departe. 
mai departe nu e nimic de spus.
voiam doar să vezi că știu.
știi de unde știu? 
de la poza cu care vorbesc în camera cu pereții albi. 
de la zâmbetul care a trăit 3 secunde. 
 

I've been kissed by death.

 

 

Epic

Am căzut din nou.
Îmi pierd clipele căutându-mă în sufletele altora; le măsor în zâmbete sau dureri. Așa trece viața pe lângă mine: eu alerg să-i găsesc sensul, ea se   străduiește să-mi demonstreze că nu are.
Prin urmare, poate n-ar trebui să ne dorim sau să nu ne dorim, să avem sau nu, să aflăm sau să nu aflăm. Ar trebui să mergem doar direct înainte, pentru că oriunde am ajunge, nu putem greși…finalul e același pentru toți: nul, greu, nesemnificativ, totuși trist.
Nu mai am așteptări de la viață. M-a urcat pe culmi prea înalte ca mai apoi să mă lase să cad. M-a lovit când m-am așteptat cel mai puțin. Am ripostat, dar tot pe mine m-a durut…Ah, ironia sorții! Mi-a dăruit oameni minunați care au dispărut prea repede de lângă mine… Și ori de câte ori am crezut că privesc viața în ochi, ținea strâns în brațe un buchet de iluzii care mă orbeau, mai efemere ca mine, ca noi. Suntem iluzii…pentru că dispărem, suntem spulberați la fel de repede ca iluziile. Suntem percepuți diferit, mereu mai mult sau mai puțin greșit, în funcție de persoana ce ne privește. Ne schimbăm în fiecare minut al existenței noastre. Astăzi sunt ceea ce n-am fost niciodată, mâine pot fi tot ce mi-am dorit să fiu…dar nu voi fi niciodată eu și niciodată ce-și doresc alții.
Nu putem trece cu vederea metamorfoza continuă a ființei umane, îmbinare a instinctului cu intelectul, rareori echilibrate în ceea ce putem numi mediocritate. În schimb, nu e de trecut cu vederea nici imposibilitatea acesteia de a îndeplini oricare alte condiții exceptându-le pe cele proprii…întrucât mereu suntem mai mult sau mai puțin decât vrem, fiind totodată incapabili de a ne materializa în idealurile altora. „Cum ar trebui să facem asta?” nu e întrebarea potrivită, ci de ce omul, în ciuda determinării și spiritului autodidact în ceea ce privește lupta pentru victorie, își dorește mereu să-i mulțumească pe alții.

Schiță

E rece afară.

Prin pleoape de plumb

văd timpul cum cade din cer pe pământ

văd ani cum izbesc în trupuri de fier

târându-le-apoi spre neant şi eter.

O lume de gheaţă:

atât mi-a rămas.

Viața îmi e asemeni poverii lui Atlas

de stau, mă tot apasă

iar de fugit, nu pot:

în fața mea-i un drum din cioburi ascuțite

de vise uitate și nepomenite.

Mi s-au umplut plămânii de ace verzi de brad

mi-a înghețat retina și n-am mai sperat.

Vântul mi-a dus strigătul departe…

atât de departe că nici nu-mi amintesc…

Pășesc.

Las moartea în urmă pășind către moarte

și uit c-am fost uitată și toate-au fost uitate…

Sunt reîncarnată-n haos.

din tâmple înnegurate

se scurge domol o parte din noapte.

Căci astăzi nu voi fi și nici ieri nu am fost…

cândva, singurătatea avea și ea un rost.

 

Căci eram împreună, singuri,

doi orbi ce-au văzut  multe.

salvându-ne de viață și luându-ne de mână

dormeam îmbrățișați în golul dintre lumi

În timp ce luna, mândră,

ne împletea cununi.

 

 

Am fost, cândva…

Plouă cu resturi de petale în curtea cimitirului.

S-au strâns două petale în brațe…

le era frig!

una a plâns de fericire

și s-a prefăcut într-o lună de argint

iar cealaltă a luat foc și a devenit un soare.

Sunt mii și mii de petale pe cavoul tău…

Unele sunt lacrimi, altele amintiri.

Zâmbești când te gândești la mine,

îți gâdilă petalele ochii și gura.

 

Plouă cu petale peste cavoul tău închis.

S-au strâns două petale în brațe,

le-a fost cald.

Una s-a topit

și s-a transformat într-un strop de ploaie

iar cealaltă a explodat și a devenit un curcubeu.

Sunt mii și mii de petale pe cavoul tău…

Zâmbesc când mă gândesc la noi.

Și noi am fost cândva două petale

până ne-am îmbrățișat.

 

De-atunci plouă cu resturi de petale în vechiul cimitir.

Oricum

Într-o cameră goală stau așezate

pe podea, pe pervaz, pe birou-

chiar și pe geam,

bucăți din mine.

Mereu când te plictisești

rupi un cuvânt, o idee, un sentiment

o amintire.

Lucrezi.

Mereu când termini le arunci și pleci

le lași pe podea, pe pervaz, pe birou-

chiar și pe geam.

În camera goală stau eu

sau ce-a mai rămas din mine…

Mă gândesc mereu să le strâng

dar prefer să nu strâng după tine.

Știu că oricum te vei întoarce.

Refuz

Refuz să cred că dincolo de moarte

nu rămâne nimic din tine, ea sau el.

Refuz să cred în Rai, în Iad sau Vid

în zei, reîncarnări sau infinit.

Refuz să cred că mor cu tine gânduri

că-ți moare sentimentul sau privirea.

Refuz să mă pierd iarăși printre rânduri

în cimitire vechi și cruci distruse.

Refuz să fiu agnostic sau ateu

să fiu teist sau vreun profet nesigur.

Refuz o încadrare în minciună

ce-i poleită-n adevăr impur.

Refuz falsele voastre acuzări,

naivitatea răspândită-n neam.

Refuz să cred pe nimeni, pe oricine

voi refuzați-mă pe mine.

Sunt om

Refuz să cred că dincolo de moarte

 

 

Azc

Mă înconjoară-un vid de ape timpurii
Răsfrânte în nuanțe tulburi și fumurii
Mă simt legat de veci
de o natură fadă
Ce-a fost mereu aceeași
și totuși e schimbată.
Știu, tot ce mă-nconjoară
Este un fals pierdut
Mă mint întâia oară
Că-s un necunoscut.
Mă pot minți
că lumea-i o oglindă
Și că de suprafață
trec doar cei ce gândesc
Și că cei ignoranți
de zor o tot colindă
Fără să știe însă
că-n zadar rătăcesc.
M-aș mai putea minți
că soarele și luna
Lumină și-ntuneric,
au fost odată una.
Și că de-atâta mare și de atâta dor
Se caută de veacuri pe cer nemuritor.
Mă pot minți că sunt doar o reflexie
a gândurilor unui geniu trist
Că-ntreaga amintire a unei zi de „azi”
A fost doar o idee
Ce-a schimbat un macaz.
Și de-ar fi să trăiesc
O  viață fericită
Să pot realiza că trece într-o clipă.
Iar de ar fi să mor
De cruntă viață-amară
Totul e trecător doar pentru prima oară.
Sunt doar un om, un simplu muritor
Idee fără moarte
Pe-un cer al primăverii gândurilor
O stea ascunsă-n noapte.

Blestem

Cădea din norii negri noian de amintiri
ale naivului erou.
Striga cerul sfâșiind inimile celor plecați
în marș alert cu ecou.
Jos, tolănită pe pământul umed și rece
ședea o ființă îndurerată
mijindu-și ochii obosiți și goi spre cer
și blestemând o soartă.
– S-au dus și nu s-or mai întoarce
vitejii noștri luptători.
Plecat-au să lupte cu suflet de piatră,
cu temeri și spaimă de morți.
Au plecat s-alunge amarul cel trist,
s-alunge dorul și frica
Dar nu s-or întoarce nici morți, nici răniți
căci din luptă nu iese nimica.
Plângeau tinere fete, după ei plecând fruntea,
coroane de flori ofilite cădeau.
Zâmbeau ostașii noștri mergând înainte,
prin porți de cimitire groparii râdeau.
Era eroul nostru în fruntea oștii, condus de iubire,
un înger,
Iar cei ce-l urmau țipau repeziți
din sete de sânge.
Când tot s-a pustiit iar setea a rămas,
pe loc se revoltă întreaga oaste.
N-a fost de ajuns sângele celor fără de vină
pe cel ce iubește s-au hotărât să-l ucidă.

Ah, ceruri, blestem! Pe toți îi blestem!
Pe toți ignoranții nelegiuiți,
Pe cei ce nu iubesc și totuși sunt iubiți,
Spre seară,
Blestem pe cei ce omoară iubirea, să moară!